Netul este un loc superb, dacă ai timp să-l explorezi dincolo de trivialităţile mondene pe care le urmărim zilnic. Şi cum cele mai bune lucruri se întâmplă noaptea (?!), în cele 5 zile de schimbul trei am descoperit o mulţime de site-uri care mi-au transformat orele în emoţii, zâmbete şi amintiri.

Unul dintre acestea este PostSecret, un concept foarte interesant care satisface, în acelaşi timp, nevoia unora de a-şi mărturisi unele dintre cele mai ascunse gânduri, şi dorinţa altora de a le afla pe ale altora.

Ideea de bază este simplă: trimiterea unor cărţi poştale personalizate, dar anonime, care să ilustreze un secret ce nu a mai fost dezvăluit nimănui. Confesiunile trec de la mărturisirea unor deviaţii sexuale, la infracţiuni, dorinţe ascunse, obiceiuri jenante, speranţe şi vise. Mai presus de toate, însă, secretele sunt privite ca o formă de artă ce posedă o mare încărcătură sentimentală.În spatele ilustratelor se află multe finaluri fericite şi mulţi oameni care şi-au regăsit secretele printre cele ale altora, în ciuda faptului că ei înşişi nu au avut curajul să le verbalizeze.

Site-ul a fost adaptat în mai multe ţări, iar versiunea românească este cel puţin la fel de emoţionantă. Eu m-am regăsit în multe din mărturisirile de aici şi momentan brainstorming-ul este în curs de desfăşurare pentru postarea unui little secret of myself...

The pursuit for happiness

People don't like to be happy. Happiness is boring. The actual feeling people are looking for and often mistake by happiness, is the excitement, the enthrallment that novelty implies. As soon as the adrenalin wears off, smiles fade, and you start searching for the next thing that would offer you the reenactment of those feelings.

It's very much like a drug in that respect, an addiction too subtle to notice or too pleasant to fight.
We live for the next "shot"...we suffer and crave for a sublime moment, we climb an Everest a day to catch a glimpse of the world from high above. The sad reality is, however, that we spend most of our lives looking cravingly up from down below.

Ombelico del mondo

Ajungem să ne credem, cu tot mai multă convingere, buricul pământului. Am inventat roata şi săgeata şi am pus repede de-un război mic. Ne-am omorât cu miile, şi dacă nu ne-a ieşit cum trebuie, mai încercăm o data.
Şi ce se întâmplă când o bombă atomică şi o navă spaţială ne dau impresia că suntem atotputernici?
ASTA... Defrişăm, creştem şi îngrijim doar ca să putem ucide după bunul plac. E foarte trist că am ajuns la nivelul la care nu ne mai interesează nimic altceva în afară de propria persoană. În lumea în care credeam că le-am văzut pe toate, sper ca măcar câţiva dintre cei care au s-au uitat la clip să se gândească de două ori la toate sacrificiile pe care le presupune simplificarea traiului lui homo sapiens, şi poate să realizeze, odată pentru totdeauna că atitudinea asta de "centrul universului" o să ne ducă la autodistrugere.

Cam târziu

Cam târziu să fii original, la ora la care mulţi au mesele pline de sticle goale, pahare cu amprente şi scrumiere care ar fi trebuit de mult golite. Târziu să intri în lumea oamenilor cu blog, când probabil că 90% din tot ce era interesant de spus s-a spus deja, şi nu o dată. Cu toate astea, încă devreme pentru ca Ballaura să-l descrie pe Blogosaurus aşa cum merită, pentru că, oricât de mic, are şi el nevoie de puţină atenţie...toate la timpul lor.